Exista dovezi certe, arheologice, ca inca din antichitate oamenii reciclau bronzul, ca si alte metale prin retopire.
In evul mediu, in multe orase europene, pana la aparitia canalizarii, dejectiile locuitorilor erau adunate in galeti mari si butoaie si folosite in agricultura ca ingrasaminte. Uneori praful si cenusa rezultate din arderea carbunilor sau a lemnelor erau folosite la obtinerea unui material folosit in fabricarea caramizilor.
Dupa revolutia industriala din Anglia, la mijlocul secolului 19, se folosea reciclarea hainelor uzate, pentru obtinerea de fire din lana care erau mai apoi refolosite prin combinarea cu fire noi.
In timpul celor doua razboaie mondiale, datorita accesului mai dificil la resurse, guvernele au instutuit masuri de rationalizare si cerut cetatenilor sa recicleze orice era util. In Primul Razboi Mondial, in SUA prin reciclarea metalului din corsetele femeilor s-a construit un crucisator de peste 50.000 de tone.
Spre sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, in Germania, se reciclau fierul si metalele rare, fibrele si firele textile, multe materiale folosite in constructii.
In anii ’70 se produc mutatii importante la nivelul constiintei cetatenilor planetei, care incep sa constientizeze ca deseurile reprezinta o problema si ca mijloacele vremii de distrugere sau depozitare a acestor deseuri sunt inadecvate. In 1975 apar primele directive ale Comisiei Europene referitoare la deseuri.
Abia in 1992, la Conferinta Natiunilor Unite pentru Mediu si Dezvoltare, tinuta la Rio de Janeiro, se adopta politici care au fost ulterior impuse si pe plan mondial.
In Statele Unite, din totalul deseurilor produse intr-un an, se recicleaza putin peste o treime, iar tendinta este de crestere.
